Uneori, oamenii pe care îi întâlnim din întâmplare nu apar ca să rămână. Apar ca să trezească în noi ceva ce credeam pierdut.
Ploaia începuse cu puțin înainte de ora șapte.
Nu era o ploaie puternică, ci una măruntă și rece, care transforma luminile orașului în dâre tremurătoare pe asfalt. Radu intrase în cafenea doar ca să se adăpostească. Nu plănuise să rămână, nu aștepta pe nimeni și, pentru prima dată după mult timp, nu se grăbea să ajungă undeva.
Localul era aproape gol. Muzica se auzea încet, paharele sclipeau în lumina caldă, iar mirosul de cafea proaspătă îi amintea de diminețile în care viața părea mai simplă.
Și-a ales o masă lângă fereastră.
Abia după ce și-a scos haina a observat-o.
Stătea singură la masa alăturată, cu o carte deschisă în față și o ceașcă pe care nu părea să o fi atins. Purta o rochie verde-închis și avea părul prins neglijent, ca și cum îl aranjase în grabă înainte să plece de acasă. Din când în când, privea prin geamul acoperit de picături, urmărind oamenii care alergau prin ploaie.
Nu era frumusețea ei cea care îl făcea să o privească din nou.
Era liniștea.
Acea liniște sigură, aproape provocatoare, a unei femei care nu părea să aștepte aprobarea nimănui.
Radu și-a comandat un espresso. Când ospătarul s-a îndepărtat, femeia a ridicat ochii din carte.
— Dacă mai întârzie mult cafeaua dumneavoastră, cred că ploaia se va opri înainte să o primiți.
Vocea ei avea o urmă de amuzament.
Radu a zâmbit.
— Atunci va trebui să mai comand una. Altfel, nu mai am niciun motiv să rămân.
— Poate găsiți altul.
L-a privit doar o secundă, apoi și-a coborât ochii spre carte.
Replica a rămas între ei, mai caldă decât lumina veiozelor.
— Cartea este atât de interesantă sau doar vă ajută să evitați conversațiile?
Ea a închis-o încet, lăsând un deget între pagini.
— Depinde de conversație.
— Și cum aflați dacă merită?
— Îi acord câteva minute.
Radu și-a mutat ceașca pe masa ei fără să întrebe. Femeia nu l-a invitat, dar nici nu l-a oprit.
— Radu.
— Mara.
Numele i se potrivea. Simplu, dar imposibil de ignorat.
Au început să vorbească fără acel schimb obișnuit de întrebări prin care doi străini încearcă să se definească. Nu s-au întrebat cu ce se ocupă, unde locuiesc sau dacă cineva îi așteaptă acasă.
Au vorbit despre locuri în care nu ajunseseră încă. Despre melodii pe care le ascultau când nu voiau să fie deranjați. Despre alegerile pe care le făcuseră pentru a-i mulțumi pe ceilalți și despre lucrurile pe care le amânaseră până când aproape uitaseră că și le doreau.
Mara nu râdea zgomotos. Zâmbetul ei apărea lent, începând din colțul gurii, apoi îi lumina ochii. De fiecare dată când se întâmpla, Radu simțea că mai câștigase câteva minute în compania ei.
— Ai obiceiul să te așezi la mesele femeilor necunoscute? l-a întrebat.
— Numai când ele îmi sugerează să găsesc un motiv pentru a rămâne.
— Eu nu ți-am sugerat nimic.
— Atunci probabil am înțeles ce am vrut.
Mara și-a apropiat ceașca de buze, fără să-și desprindă privirea de la el.
— Și faci des asta?
— Ce anume?
— Înțelegi numai ce îți dorești.
Întrebarea l-a surprins. Nu prin cuvinte, ci prin felul în care fusese rostită. Ca și cum nu mai vorbeau despre acea seară.
— În ultima vreme, nu mi-am mai dorit prea multe.
Privirea ei s-a schimbat. Pentru o clipă, ironia dispăruse.
— Poate că acesta este motivul pentru care ai intrat aici.
— Eu credeam că din cauza ploii.
— Ploaia este doar o scuză bună pentru oamenii care nu vor să recunoască faptul că aveau nevoie să se oprească.
Radu nu i-a răspuns.
În jurul lor, cafeneaua se golise aproape complet. Afară, ploaia devenise mai domoală, iar orașul părea suspendat într-o tăcere stranie.
Mara și-a așezat cartea în geantă.
Gestul i-a provocat o dezamăgire neașteptată.
— Pleci?
— În curând.
— Unde?
— Vezi? Acum ai început să pui întrebările obișnuite.
Radu a zâmbit, dar nu și-a ascuns curiozitatea.
— Atunci pune-mi tu una neobișnuită.
Mara s-a aplecat puțin spre el. Parfumul ei era discret, cald, cu o aromă pe care nu reușea să o recunoască.
— Când a fost ultima dată când ai făcut ceva doar pentru că îți doreai?
A vrut să răspundă imediat, dar nu a putut.
Își amintea responsabilități, promisiuni și decizii corecte. Își amintea tot ce trebuise să facă. Nu își amintea însă când alesese ultima dată ceva fără să calculeze urmările.
— Nu știu.
— Atunci poate ar trebui să începi în seara asta.
Mara și-a luat haina de pe spătarul scaunului și s-a ridicat. Radu a rămas nemișcat, privind-o cum își aranja gulerul.
— Aceasta este partea în care pleci fără să-mi lași numărul?
— Poate.
— Și partea în care ne prefacem că întâlnirea aceasta a fost suficientă?
Ea s-a apropiat și i-a îndreptat marginea răsucită a cămășii. Degetele ei l-au atins doar o clipă, dar gestul a făcut ca zgomotele cafenelei să dispară.
— Nu toate întâlnirile trebuie să dureze ca să însemne ceva, a spus ea.
— Dar unele ar putea.
Mara l-a privit câteva secunde. Atât de aproape, ochii ei nu mai păreau verzi, ci aveau culoarea frunzelor după ploaie.
— În fiecare joi vin aici, la aceeași oră.
— Asta înseamnă că vrei să ne revedem?
— Înseamnă că știi unde mă poți găsi. Ceea ce faci cu informația aceasta este alegerea ta.
Apoi s-a întors și a plecat.
Radu a urmărit-o prin fereastră. Mara nu a deschis umbrela. A pășit lent prin ploaie, de parcă nu avea de ce să se protejeze.
Pe masă, lângă ceașca ei, rămăsese un șervețel împăturit.
L-a deschis.
Pe el era scris un singur rând:
„Data viitoare, nu mai aștepta să te invite viața.”
În joia următoare, Radu a ajuns cu zece minute mai devreme.
Ploaia nu mai venise.
Dar Mara da.
https://passionpulse.ro/
