Lumina dimineții a pătruns timid în cabană. Munții păreau mai aproape, iar liniștea mai densă.
Élodie s-a trezit prima. A rămas câteva clipe privind tavanul, încercând să înțeleagă senzația nouă: nu regreta nimic.
În bucătărie, cafeaua a devenit ritual.
Lucía a apărut cu părul ușor ciufulit și o expresie senină.
— „Nu pare genul de loc unde să te simți vinovat,” a spus ea, privind pe fereastră.
— „Nu. Pare genul de loc unde îți amintești cine ești,” a răspuns Élodie.
Au mâncat încet. Au râs. Au tăcut.
Nu au analizat noaptea. Nu au disecat-o. Unele experiențe nu cer explicații — doar respect.
Pe masa din bucătărie, biletul dispăruse.
Dar cheia rămăsese.
